În 2.100 de cuvinte
Prietena mea, o corporatistă micuță, pe care cu greu o remarci imediat.
Ne-am cunoscut aici (pe net), în urmă cu ceva vreme, mi-a cerut de curând să mă apuc de scris.
Când ne-am întâlnit prima dată, într-o parcare de centru comercial, de abia se zărea printre mașinile de acolo. Sunt un tip înalt bine, dar am văzut-o doar când a apărut lângă mine, mă uitam exasperat printre SUV-urile parcate, nu vedeam nimic de ele.
- Eu sunt Lia, și tu trebuie să fii Vali.
Și-a dat seama după bicicleta uriașă cu care am venit, știa cu ce vin, am una de teren mai apropiată de mărimea mea ca celelalte. Un fel de suv al bicicletelor.
Merg cu ea, și se oprește în dreptul unei mașini mari, de teren, deschide portbagajul. Rămân contrariat, știa că vin călare, mă așteptam că stă aproape și ne vedem în zona ei deci.
- Doar nu credeai că o să merg pe jos? zice râzând, și îmi face semn cu capul să bag bicicleta înăuntru.
A venit cu o mașină scumpă, nu mă pricep la mașini dar se vedea clar ... Și cum să bag bicicleta înăuntru? o va face praf cu roțile ...
Cum mă uit eu așa, aruncă din mână un pahar de cafea, pe tapiseria mașinii! Rămân blocat!
- Să închizi portbagajul înainte să te urci, mă duc să pornesc mașina.
Am un gol în stomac de la ce a făcut, dar mă culeg, bag repede bicicleta, închid și vin în față, mă urc.
- E doar o mașină, zice. Nu contează.
Golul din stomac se mărește pe măsură ce spune.
A spus că "e o tipă de pe la birouri", "nimic important", când ne-am spus în mare ce facem. Eu m-am lăudat cu construcțiile, că adun ceva bănișori față de fabrici sau ateliere, se plătește mai bine. Știa că lucrez în muncă fizică.
Firește că nu mă amestec cu persoane peste nivelul meu, nici n-am cum, nici nu doresc, tocmai din cauză de goluri în stomac. Dar sunt deja în mașină, nu mai am ce să zic. Probabil că sunt alb la față realizând ce am făcut.
Mergem la ea acasă, un apartament mic într-un bloc normal. Îmi mai vine inima la loc.
- Astăzi o să ne cunoaștem, Vali. Întâi, vreau să te văd fără tricou! spune ea cu entuziasm, dă-l jos te rog!
Îl dau și îmi mișc puțin mușchii, îi las să se vadă, sunt frumoși. Să lucrezi în construcții are și avantaje. Mă rotesc încet, pe loc, odată cu flexiunile, să mă arăt.
Se uită super încântată la mine și spune pe același ton:
- Acum și pantalonii.
De data asta m-a cam prins, nu mă simt la fel de confortabil, vreau să zic, trebuie să apar în mod neanticipat de mine, gol, în fața unei doamne, care nu mă cunoaște, sunt chestii la care ești atent ca bărbat.
Nu-mi este rușine de mine, îmi este de tabuul social pe care îl încalc, dar cum continuă să mă privească cu același entuziasm, aleg să-mi fie rușine mie decât să o dezamăgesc pe ea, și o fac. Îmi las pantalonii să cadă, și să apar în toată erecția în fața ei, o doamnă după toate semnele, ajutată și de ținuta de birou pe care o are, fustă, cămașă. Mă trec ceva transpirații.
- Nu mă dezbrac des, spune ea și culege de jos hainele mele. Și acum nu e momentul oricum, o să primim musafiri.
Am crezut că nu aud bine, și oricum n-am înțeles nimic.
Cum îmi întoarce spatele să ducă hainele undeva, mă simt mai confortabil gol, și o urmez prin casă. Dar sună soneria.
La ea vin trei prietene, pe care le evit în ultimul moment ascunzându-mă după o perdea. Ele se salută, se pupă și încep să-și vorbească. Este evident că sunt după perdea, dar nu se vede și cum. Nu mă bagă în seamă și se pun la masa din mijlocul camerei. Încerc și eu să simulez normalitatea, făcându-mă că mă uit pe fereastră.
- Vali, ești bun să vii de la geam te rog? A venit cineva la noi.
Scot capul doar, este clar că nu am cum să ies.
- Vali ... de cât timp ești cu mine? întrebă ea pe un ton familial. E în regulă, sunt prietene, ieși afară.
Sigur că nu sunt cu ea de mult timp, doar ce ne-am întâlnit, dar nu o pot face de râs dacă zice așa. Îmi înfrunt tabuurile și ies.
Cele trei mă privesc neutru, un mușchi nu li se clintește pe față. Le salut, zic sărut mâna. Și prima dintre ele, cea mai apropiată, mi-o întinde.
Când spui unei femei că-i săruți mâna, nu te referi că o și faci, dar mâna întinsă nu o poți refuza. Le sărut mâinile pe rând, timp în care ticălosul de băiețel se face nesimțit de mare, nu e de ajuns că situația este foarte stânjenitoare și așa.
- Adu te rog cutiile pe care fetele le-au adus la noi, sunt în hol. Mulțumesc.
Mă duc după cutii, vreo 12 cutii de pantofi, fiecare a venit cu 4 văd. "Fetele" sunt doamne la fel de serioase și bine îmbrăcate ca Lia, ce naiba caut eu aici, băiat sărac, printre patru corporatiste cu bani, pe care nu le cunosc, dezbrăcat, cu bicicleta luată, culmea și aducându-le pantofii??
Firește că sunt rugat frumos să fiu un domn și să le ajut să-i probeze. Dacă fiecare din cele patru probează o singură pereche, 4 x 12 perechi, egal 48 de dăți în care mă așez în genunchi în fața lor, așa gol cum sunt, să le pun perechile în picioare.
Dar probează mai mult de o singură pereche fiecare, căci la un moment dat renunț să mă mai ridic din genunchi, merg de la una la alta așa, târâș. Când ele termină, am genunchii roșii.
Foarte atentă, Lia dorește să inspecteze genunchii mei și să dezbată chestiunea cu celelalte, astfel încât în scurtă vreme toate patru sunt aplecate de mijloc spre aceștia, având capul și ochii în linie cu erecția mea, despre care dau impresia că nu o observă.
Mă simt teribil de stânjenit să aibă fețele așa aproape de el, și mă dau încet încet înapoi, până mă lipesc de un perete. Moment în care doamnele decid că roșeața din genunchi necesită să fie atinsă cu degetul, spre a stabili dacă este superficială sau trebuie luată mai în serios.
Și fiecare începe să pună mâna, normal, să dea din mâini, să gesticuleze spre mine, care nu mai am unde să mă retrag. Dacă își atinge mâna din greșeală vreuna dintre ele de sexul meu, sau mai rău, fața, căci toate vorbesc în același timp și se înghesuie neatent aplecate deasupra lui, mor pe loc de rușine! Nu mă ajută nici că a luat poziție orizontală, și pentru că este cam lung, stă în calea lor. Aș vrea să-l pot ține ridicat într-o parte, dar ar fi vulgar, trebuie să mă împac cu riscul permanent al rușinii fatale.
După ce îmi dau pace, devin mai obișnuit cu ele, sunt mai în regulă, dar tot mă simt stânjenit în continuare, ele sunt îmbrăcate profesional iar eu sunt ca ieșit din gârlă.
Este momentul să ne luăm la revedere, căci dau semne de plecare. Cum toate sunt niște doamne stilate, îmi închipui că îmi vor întinde mâna și la plecare, și încerc să fiu atent la toate trei, să nu comit nepolitețea de a rata momentul.
Lia mă observă și îmi spune:
- Vali, prietenele mele mi-au lăsat cadou toate aceste cutii cu pantofi minunați, se cuvine mai mult decât să le săruți mâna.
Mă simt inferior față de doamne și nu găsesc altceva mai bun de făcut decât să mă pun în genunchi, și să le sărut picioarele. Asta îmi trece prin cap, am stat în genunchi înaintea lor o jumătate de zi, m-au văzut dezbrăcat ele fiind cu ținută elegantă, asta e tot ce găsesc adecvat. Realizez că momentul este puțin impropriu pentru ele, dar odată pus în poziție, îmi întind piciorul și nu spun nimic.
Ușa în urma lor se închide cu o idee mai tare decât normalul. Poate că a fost curent. Lia se așază pe un fotoliu și nu spune nimic. Aștept, în picioare, realizez că am făcut o gafă. Poate trebuia să le spun mulțumesc? Să le îmbrățișez? Presupun că ar fi fost mai puțin ciudat social, decât să fac ce am făcut.
- De ce le-ai sărutat picioarele Vali, vreau să spun mie nici mâinile nu mi le-ai atins?
Are dreptate, de unde ne-am întâlnit am plecat pe fugă, în mod normal i-aș fi pupat mâna la prima întâlnire, de fapt prima întâlnire sau în general.
Pare dezamăgită.
- Ah! dacă nu mi s-ar fi părut mie prea ieftin să le zic un simplu mulțumesc, nu aș fi fost acum în situația asta. M-a surescitat toată scena, mai ales că sunt peste liga mea cu mult. Mă simt vinovat rău. Ea a fost fată atât de drăguță încât și-a murdărit mașina doar ca să am curaj să bag bicicleta înăuntru, și eu așa fac?
Dacă atunci când am venit eram alb la față realizând cu cine mă amestec, acum sunt și mai alb la față căci realizez că i-am greșit așa repede, și asta după ce ea a fost atât de bună cu mine încât nu s-a uitat la diferența de condiție socială.
Nu mă pun eu în genunchi, cad ei. Sunt terminat.
- Lia, nu am vrut să-ți greșesc, nu mi-am dat seama, nu am știu cum să procedez, ți-am greșit enorm.
Mor de ciudă, fata nu merită așa ceva, poate că și-a făcut speranțe că sunt un tip în regulă, iar eu ce fac? Și asta tocmai eu, care am pretențiile de la mine cele mai mari.
- Vreau să-mi arăți cum le-ai sărutat picioarele, dar vreau să-mi arăți exact la fel, căci nu am fost atentă atunci, nu m-am uitat cum faci. Fă-mi mie întocmai, acum.
Jenat de ce am făcut, îmi asum deplin umilința faptei, și reproduc ce am făcut cu ele. Îi cuprind și sprijin talpa cu mâna, și îi sărut formal piciorul, întocmai cum l-am sărutat prietenelor ei. Gestul este într-adevăr foarte neadecvat, acum trăit la rece, pare un gest ieftin și prost.
- Așa ai făcut?
Mă simt scârbit de mine în ultimul hal.
- Da, așa, spun eu cu toată povara, de acum pot muri în orice clipă, nu mai am motive să trăiesc.
Îi simt pernuța picioarelor pe față, îmi caută buzele. Își introduce degetele mici în gura mea timp în care încetez să mai respir, rămân blocat, îmi stă respirația. Îmi caută limba și își freacă degetele pe rând de ea. Sunt stană de piatră. Simt că mi se oprește inima, nu înțeleg ce se întâmplă.
Atinge cu talpa umezită buzele mele și o șterge apoi pe toată fața mea.
- Ia sărută acum, vezi, e vreo diferență?
Este ca țâșnirea unui butoi gol de sub apă! Trag aer cu putere înapoi în piept! Mă doare de la încordarea cu care a stat oprit! Respir întocmai ca cineva salvat de la înec!
Lia îmi blochează gura cu călcâiul, îl îndeasă înăuntru, mă ține apăsat ca să nu mai respir. Se face vid în jurul călcâiului ei cuprins de buze, sorb aer chinuitor de încet prin nări doar. Lipsa de aer e neplăcută, dar mă ajută să îmi revin din hiperventilație.
Sunt mai bine, îmi îngăduie să respir normal, își scoate călcâiul din gura mea, îi cuprind piciorul mic cu mâinile și încep să îl sărut ca un scăpat de moarte, nebun de bucurie că trăiește! Sunt disperat să-i arăt cât mă bucur că mă primește înapoi, că îmi trece greșeala cu vederea!
Cea de care acum câteva ore eram speriat de cât de sus este față de nivelul meu, și de care devenisem îngrozit să nu o pierd mai devreme, este acum cea față de care sunt disperat să-i arăt cât de bucuros sunt că o pot avea!
Își retrage piciorul din mâinile mele.
- Este suficient cât ne-am cunoscut astăzi Vali. Dar mâine când prietenele mele vin din nou, vreau să le arăți îndată ce intră pe ușă, care este gestul de mulțumire adecvat lor. Fiind prietenele mele, le vei săruta exact cum m-ai sărutat pe mine acum, nu cum ai făcut astăzi cu ele.