- Literatură erotică -

Ziua 17

Astăzi este ziua copilului. Încă serbez așa ceva, chiar dacă am 28. Da, în ultimii ani serbările s-au diminuat, de când am început să trăiesc singur au apărut griji de care trebuie să mă ocup. Mi-au trebuit bani să îmi cumpăr lucruri în casă, lucruri de îmbrăcat, că întotdeauna am avut puține, mi-a trebuit timp să merg la muncă, am nevoie de timp să fac cumpărături, mâncare, să spăl, să fac curat. Am nevoie de timp să îmi continui învățătura, viața nu se oprește la 28, încă sunt pui, nu știu nimic despre lume.

În anii trecuți îmi luam bicicleta mea mare, neagră, pentru care am pus bani deoparte 6 luni, patru salarii întregi, și ieșeam cu ea prin parc. Mi-am dorit-o mult, am găsit-o pe ultima, în magazinul lor din Vitan Bârzești, modelul era retras. Fusese printre primele serii, și avea dotările pe care le doream, modelele mai noi erau mai slabe, mă uit la toate detaliile la o bicicletă, întotdeauna au fost inima mea.

Asta era și înaltă, mare, cadru XL, am 189 desculț, cea mai mare bicicletă de pe piață nu-mi poate fi mare, nu mie, mai ales că o voiam pentru excursii în afara orașului, pentru așa ceva mai mare înseamnă mai bun. Când eram mic, mi-a luat o jumătate de zi să ajung la ieșirea din oraș, pe o bicicletă mică. Am ajuns până la McDonald's de la Otopeni, e punct de reper pentru toți cicliștii care ies din oraș pe DN1, punctul ăla se consideră că este ieșirea din oraș, până la el nu se pune că ai mers. Când l-am atins, am mers și eu onorific 100 de metri pe șosea, că nu mai puteam deloc, și eram de-abia la jumătatea drumului, trebuia să mă și întorc acasă. Dar îmi era ciudă să mă întorc fără să fi ieșit din oraș, era ca și cum nici nu am mers, am făcut și eu atunci suta rușinii sau a bucuriei?

Și îmi luam bicicleta mea mare, tricoul fără mâneci (eu le tai și le cos la mașină) și mă plimbam prin parcuri, dimineața, mă uitam la copiii mici cum sunt duși de mânuțe. Am fost și eu așa, nu mi-a plăcut să fiu copil, 1 iunie era ziua când eram mai liber, era ziua când eram lăsat în pace mai mult. Căci firește, datoria unui copil este să asculte, să învețe, să facă teme, să pronunțe cuvintele corect, să se poarte frumos, să salute cu sărut mâna pe toată lumea, să nu se murdărească, să facă ce i se spune, să nu stea pe jos, să nu alerge, să nu țipe, să se culce devreme și în general să stea extrem de cuminte, că mai târziu îi va folosi în viață. Și oricum, copiii pentru asta există, pentru educație.

Ziua o serbam în cinstea copilului care a fost cândva, care s-a sacrificat pentru mine, cel de astăzi. În înțelepciunea lui de atunci, a acceptat cu seninătate să treacă prin tot, cu gândul că într-o zi va fi altfel, că toate se vor termina și că va fi liber. Nu am fost liber când eram mic, pentru mine copilăria a fost un prizonierat rușinos, din care nu scăpam decât dacă mă prefăceam necontenit că sunt bine, că totul e normal, că sunt ok, până când aș fi dobândit suficientă putere încât să pot spune altfel. Acum, serbând copilul de atunci, mă simt ca un frate mai mare plecat departe după ajutor, care s-a întors prea târziu după frățiorul mai mic. Ajutorul este, dar ce folos, timpul nu se mai întoarce.

Când eram gândăcel, fiind slab, răceam des și nu suportam frigul deloc. Trezitul de dimineață era teroare, nu uram pe lume nimic mai mult decât trezirea de dimineață. Geamul se deschidea, căci aerul rece înviorează, e sănătos, ajută la trezire, dar eu mă chirceam sub pătură și refuzam să trăiesc încă o trezire.
Copiii au nevoie de multă energie, sunt în creștere, mâncând după-amiaza, căci seara nu este sănătos să hrănești copiii, dimineața preferi mai bine să mori decât să te trezești. În primul rând nu ai cu ce forțe să te ridici, să începi o nouă zi e un coșmar energetic pe care nu ți-l permiți, e cu mult deasupra ta. Dar trebuie să te trezești, trezitul te face mai bun.
De ziua copilului puteam rămâne în pat mai mult, iar geamul se deschidea mai târziu. Țin minte și acum că de afară începea să vină aer în sfârșit plăcut, nu rece, ca în alte zile.

Era o zi specială pentru mine, căci știam că pot fi, așa cum eram, era ziua în care nu trebuia să devin mai bun la fiecare pas, era ziua în care doar eram, cel care eram, atât. O pierdere pentru dezvoltare mea, dar ziua copilului este internațională, este ca și o obligație.

✿❀

Mă ridic de jos, supărat, cu gândul la ce a fost. Astăzi trebuie să-mi respect trecutul, astăzi este în cinstea ta, Vali care ai trăit cândva fără să știi dacă vei ajunge să trăiești libertatea. O trăiesc eu acum, cu toată forța, și astăzi o voi trăi și pentru tine. Îți voi face parte chiar dacă nu mai ești, pentru asta am strâns din dinți și am crescut.

Lia îmi pune în mână o minge, roșie, de cauciuc. Are un model particular, niște dreptunghiuri trasate în adâncime. Am avut o minge exact la fel, când eram mic, nu o băteam niciodată, să nu o pierd sau sparg. La țară o mai trimiteam spre cer, pe câmp. Când a fost o serbare la grădiniță a trebuit ca fiecare copil să aducă câte o jucărie de acasă, la mine a fost mingea, nu aveam multe lucruri. Am văzut-o la niște băieți ce o tot înălțau în curtea grădiniței, i-am pândit prin iarbă până au dat-o mai departe de ei și am luat-o, am fugit cu ea, nu i-am mai dat drumul din mână, pe ea scria cu pixul GRAMA, eu eram acela, era mingea mea. Și acum regret că nu știu ce s-a întâmplat cu mingea aceea, majoritatea jucăriilor ajungeau la alți copii, eu creșteam, nu mai aveam nevoie, le trebuiau și la alții. De minge am ținut cât am putut, dar nu știu, chiar nu mai știu.

În bucătărie, pe masă, este un castronel cu griș cu lapte, și gem, he he. A fost mâncarea mea favorită, îmi dădea mai multă energie decât mâncarea adevărată, gen ciorba de cartofi sau tocana cu chestii gelatinoase, făcută la cuptor. Dar era mâncare de copii. Nu mi-a fost niciodată rușine cu așa ceva, o mâncare bună e o mâncare bună, nu înțeleg de ce ar fi trebuit să mă rușinez de ea. La grădiniță ne dădeau o supă dulce, curată ca apa, era nemaipomenită. Acasă aveam ciorbă acră, tulbure, deasă, cu ierburi care pluteau prin ea, și pe care nu știam cum să le ocolesc mai bine, mi-au trebuit mulți ani să-mi dau seama de ce mâncarea de acasă nu e ca aia de la grădiniță. Căci nu putea fi decât o greșeală, acasă era adevărata mâncare, era de mirare că nu-mi place deloc, față de zeama chioară de la grădiniță, făcută la cazan.
Copiii nu mănâncă acru, și nu mănâncă dacă văd lucruri plutind prin mâncare, degeaba le spui că e bun.

Termin masa. Nu am nimic de făcut, cum nu am în general de ceva vreme, excepție dacă mă interesează pe mine, că am proiectele mele de care mă ocup, că vreau. Binecuvântez lipsa obligațiilor pe care o trăiesc. Când eram mic, aveam de scris, de învățat. Nu înțelegeam de ce mă privește, chiar și pentru cât de puține știam atunci era limpede că nu are nici o legătură cu mine, nu era problema mea ce îmi băgau pe gât la școală. O acceptam, dar ca pe o povară fără valoare pentru mine. Tot ce mi-am dorit de la școală a fost să mă învețe cineva să citesc, vedeam că scrisul înseamnă ceva, și voiam la fiecare scris întâlnit să pot știi ce este, cititul mi se părea important ca și vederea - dacă scrie acolo ceva care mă interesează?

Erau zile de vară, din vacanța mare, în care stăteam să scriu, să rezolv probleme de matematică, dintr-o culegere verde, încă o mai am. Aveam normă de probleme de rezolvat peste vară, stăteam la țară, în camera unchiului meu, priveam pe fereastră și scriam pe caiet.
Acum sunt liber, nu mai trebuie să fac asta, dacă am făcut vreun efort în viață, acela a fost spre a scăpa de obligații și de cei care le impun. Atunci le-am acceptat doar ca să ajung până la momentul ăsta, când mă pot descurca singur, fără să mi se mai spună ce-mi trebuie și ce nu-mi trebuie.

Mă uit la Lia, o privesc în adâncul ochilor. Când îmi las privirea să fie fără rețineri văd în ochii celui privit până la capătul sufletului. Pe ea îmi permit să o privesc astfel. Este Doamna mea, de care trebuie să ascult, dar este și femeia mea, a mea personală. Astăzi îmi va servi unui scop mai înalt decât celelalte, în această particulară zi.
Pentru un organ care nu poate transmite informație pupila este un lucru curios. Negrul ochilor este întunecat din cauză că lumina îl poate pătrunde dar nu poate ieși, acesta este practic o gaură neagră. Cu toate astea, prin privirea ochi în ochi se transmit informații, și încă multe. Nu mă refer la mimica feței, mă refer chiar la punctele negre din centrul ochilor, puncte în spatele cărora suntem "noi", cei ce ne dăm seama de ele.
O privesc adânc, chiar acolo, restul chipului este nemișcat, negrul ochilor este cel prin care vorbesc acum. Îi spun ce vreau, ce îmi doresc, ce am nevoie. Ce nu am avut niciodată dar vreau astăzi, acum. Îi spun ce trebuie să facă, îi dau toate punctele cheie. Totul durează biete secunde, este cea mai rapidă formă de comunicare pe care o cunosc, la om.

Se duce să se schimbe. Mă va însoți prin parc. Iese îmbrăcată frumos, ca o femeie adultă, matură, ce este. Îmi întinde palma și o las să mă tragă după ea, ușor, cum aș fi vrut să fiu tras eu, dacă ar fi fost cine, cândva. O urmez în lift, o urmez pe aleile de pe lângă bloc. Mă trage după ea ca și cum este o mamă ce își trage copilul, ca și cum este o mamă ce nu se jenează cu poziția de mamă. Vreau să trăiesc că sunt tras de mână ca și cum sunt dorit și contez, de o femeie oarecare, pe care nu o cunosc, dar despre care mi s-a zis că se numește mama.
Astăzi Lia va fi acea persoană.

Merg prin parc, mă uit la copii. Oftez pentru ei. Eu am trecut deja prin asta, nu mai sunt mic. Mi-au mers treburile suficient de bine încât pot chiar să am pe cineva care mă trage de mână ca și cum sunt protejat, și contez. Este mai târziu cu treizeci de ani, dar este.
Mă așez jos, pe o bancă. Unde oi fi greșit oare, eu am făcut tot timpul ce a trebuit ...

- Știi, prin clasa a treia, toți copiii plus doamna învățătoare, m-au urât teribil pentru că am spus în gura mare că ce e așa importantă ziua mamei, că ce sens are. Că ziua mamei se serba anual, încă de pe vremea când eram la grădiniță. Ziua femeii o înțelegeam, era ziua femeilor, femeile știam ce sunt, că le vedeam în jur, o zi pe an a lor avea sens. Ziua mamei nu avea sens. Exista cineva care se numea mama, dar nu îi vedeam nici o importanță, înainte să am șapte ani nu aș fi recunoscut-o pe stradă, o vedeam și rar și puțin.

- Doctorii mă enervau teribil cu întrebarea "dacă mama sau tata are vreo afecțiune sau boală", mereu mă contraziceam cu ei, că ce rost are o așa întrebare, ce legătură am eu cu părinții?? Și firește că aceștia insistau întotdeauna că sunt eu mic și nu pricep. A trebuit să treacă mult timp ca să înțeleg cum le pot spune că întrebarea lor nu are sens.

- De el, într-un fel îmi pare rău. Tot ce a avut pe lume a fost un cuvânt, că ar vrea și el, altceva nu a avut la mansardă. A vrut și el familie, a vrut și el copil. Măcar să facă rost, că pe al lui nu era în stare să-l facă. Nu m-a încurajat niciodată, pentru că voia să mă ambiționeze, să devin mai bun cică. Am auzit că mă plăcea mult. Poate că mă plăcea, nu pot să știu, nu am văzut nici un semn cât a trăit. Și nici nu-mi pasă. Un singur lucru a făcut bun, că s-a dus repede, îmi interzicea cam orice, nu și-ar fi permis să fie iresponsabil și să mă lase să fac lucruri, trebuia să mă lupt pentru orice nimic. Când aveam 13 ani nu puteam atinge casetofonul lui, că îl stric, 4 ani mai târziu reparam stațiile altora aruncate de perete când erau băuți. Că el era dus de doi ani, și puteam să fac lucruri, în sfârșit.

- Eu sunt în situația opusă lui, am lucruri la etaj de sunt sătul de numărul lor, le dau cu piciorul să-mi fac loc când gândesc ceva, dar care nu au nici o valoare pentru mine, într-un fel le disprețuiesc. Ce pot face ele pentru mine? Nimic.

- Ea? Emoțional a fost toată viața undeva sub vârsta pubertății, nu era funcțională jos, de aia m-au luat. Am avut prietene de grădiniță mai calde ca ea, nu avea nici o treabă cu nimic. "Copiii nu trebuie ținuți în brațe, că se învață și vor mereu după aia". Binele era un fel de dependență negativă presupun, era de ocolit. Nu avea nici un sens să ții în brațe copiii. Nefiind funcțională, percepea sentimentele ca nevăzătorii culorile.

- Îmi era tare greu când mi se punea întrebarea "vrei să fii copilul meu", eram suficient de deștept încât să realizez că nu pot spune că vreau, dar aș fi zis întotdeauna, fără excepție. Erau calde, erau zâmbitoare, erau altceva, alea care întrebau. Pe cea căreia îi spuneam "mama" o recunoșteam după răceala pe care înțelegeam că trebuie să o afișeze, ca să se distingă de celelalte, altfel cum le-aș fi diferențiat, ar fi fost la fel, mama trebuia să fie diferită.

- Lucrul pe care m-am zbătut să-l protejez cel mai mult, a fost propria identitate. Era vădit că nu au legătură cu mine, și nu am obligație față de ei, până la șapte ani de-abia îi vedeam, când și când, chiar și un prostănac ca mine realiza că ăia nu sunt ce zic ei. A trebuit să-i accept fără să mă pierd pe mine în timpul procesului, un lucru teribil de urât să-l faci unui copil, să-l pui să se bată ca să existe. Pentru ei nu era important cine eram, era important cine voiau ei să fiu. Nu dădeau doi bani pe copilul adoptat, îi interesa copilul "lor", pe care îl obținuseră cu sprijin legal chiar, cine mai eram eu să zic altfel. Sunt satisfăcut că cei 38 de ani diferență dintre noi nu le-au folosit la nimic, am fost mai deștept ca ei, m-am păstrat pe mine, am supraviețuit, nu mă cred acum ce nu sunt. Nu m-am pierdut, nu au câștigat ei. Pe ei nu-i deranja să înșele copiii, era vorba de interese, sclavia încă există, faci acte și îi ești stăpân, din momentul ăla e al tău. Identitatea lui o păstrează doar dacă luptă pentru ea și câștigă. Așa este societatea, ține cu adversarul.

- Ziua copilului pentru mine, este comemorarea copilului care a trebuit să trăiască în minciună și înșelare, fără să zică nimic, ca să nu se descopere și să strice șansele unui viitor mai bun, cândva. Este comemorarea copilului care a plătit cu prezentul lui pentru prezentul meu, copilul care s-a sacrificat pe el ieri, ca să fiu eu liber astăzi. Este comemorarea copilului căruia nu-i pot plăti înapoi, este copilul care a stat neiubit și neapreciat, mulțumind înșelători și pretinzând că totul este ok, doar ca să pot exista eu astăzi, în forma care sunt.

- Îmi pare rău că cel de atunci nu poate știi cât de mare a fost succesul lui, că am acum mai multă libertate și putere decât credea el că poate exista, și asta datorită lui. Mi-am promis întotdeauna că dacă am un succes, acela va merge spre îndreptarea trecutului, atât cât se mai poate îndrepta. Așa este drept, pentru toate sacrificiile de atunci ...

Mă uit la Lia. Femeia străină ce o cunosc de două săptămâni și puțin. Credeam amândoi că ne cunoaștem, că după lucrurile prin care am trecut, suntem apropiați. Două săptămâni este puțin față de treizeci de ani, eu cu mine mă știu de multă vreme, am trecut prin destule împreună. M-a ascultat stând în picioare, în fața băncuței pe care am ales să stau și să mă destăinui. Mă uit la ea.
Își lipește abdomenul de fața mea, de un obraz. Pune palma pe celălalt și mă presează pe ea. Sunt deprimat pentru relația mea cu mine, am o relație strânsă de aproape treizeci de ani, dar nu este una cu floricele, este una ca de front, nu de defilare.
Trebuie totuși să știe, măcar puțin, despre cine am fost, ca să înțeleagă cine sunt. Un sfert de secol nu-l rezumi în cuvinte, îl rezumi în ani, ori noi nu avem decât două săptămâni împreună.

Se dă un pas în spate și mă privește. Îmi întinde ambele mâini. Le întind și eu pe ale mele spre ea.
- Dacă te întâlneam în trecutul meu, te-aș fi răpit și te creșteam eu. Ți-aș fi spus că sunt o tanti care te vrea ea, și că de astăzi ești băiatul ei, cu care se va juca ea. Și ți-aș mai fi spus că nu există altă realitate decât aceea de a fi luat în brațe mereu, și atins peste tot. Te-aș fi învățat că nu există altceva decât mâinile și brațele mele. Te-ai fi uitat pe tine în ele, nu ai mai fi știut cine ești. Ți-aș fi devenit mamă pentru că doar la mine ai fi găsit ce nu există nicăieri altundeva. Lângă mine ai fi uitat războiul, ai fi văzut ce este dragostea. Te-aș fi dezbrăcat de temeri, de neîncrederi, de îndoieli, de frici, una cate una, până când sufletul tău ar fi stat gol goluț în fața mea, și l-aș fi unit cu legături permanente de al meu, te-aș fi cusut pentru totdeauna de mine. Când aș fi terminat, inimile noastre ar fi bătut la fel, am fi fost suflete pereche, unite pe veșnicie. M-ai fi urmat și dincolo, în lumea umbrelor, nici ea nu ne-ar fi putut despărți.
Mâinile ei s-au închis. Mă simt tras încet și ferm.
- Vei merge cu mine, această femeie pe care o cunoști de două săptămâni, te voi duce acasă, și odată intrați nu ne vom mai despărți vreodată, iar eu am să am eu grijă de copilul a cărui amintire o porți în tine, îl voi pretinde pentru mine, îl voi crește și îi voi reda viitorul pentru care a făcut sacrificiile din trecut. Pe tine te voi șterge, ești forma care a trebuit să fie ca să-l protejeze până acum, scopul tău a fost atins. Voi prelua eu răspunderea pentru el, și îi voi reda toate oportunitățile pe care le-a pierdut. Fetița din mine nu a reușit, noi nu suntem unelte ale războiului, nu m-am putut apăra ca tine, noi suntem instrumente delicate ale creației, ale renașterii, ale înnoirii. Îmi voi folosi înzestrările în scopul pentru care le-am primit, și voi face eu dreptate celui care ai fost.
- Și nu, abilitățile tale nu mă pot ajuta pe mine, ai fost o mașină grozavă de luptă, nu te-a învins nimic până acum, dar nici măcar unul ca tine nu-i poate învinge pe cei care mi-au făcut rău pe vremea când tu încă nu erai născut. Nu se poate, faptele s-au întâmplat, este târziu, nu spune altceva, eu o știu din interior, știu că ai vrea, știu că te-ai sacrifica și pe tine pentru o cauză nobilă, dar nu este posibil, îmi pare rău, chiar nu se poate.

Am fost dus de ea câțiva metri, încet, ascultând ce spune.

- Haide, urmează-mă, vei veni cu mine în lumea mea, în care eu te voi modela. Trecutul și luptele lasă-le în urmă, vremea lor a apus demult. Nu-ți mai este de folos să le continui căci dușmanii tăi de odinioară nu mai sunt. Acum ești cu altcineva, trăiești în altă perioadă, iar eu nu-ți vreau răul, eu îți vreau sufletul unit cu al meu, este diferență, nu este deloc la fel cu ce ai trăit până acum.

Mă trage de ambele mâini mergând cu spatele și începe să mi se pară că nu mai pășește ci alunecă plutind. Mi se pare bizar până când am încep să simt că și eu alunec plutind, nu-mi mai simt mișcarea pașilor. Mă privește cu niște ochi negri care parcă mă sorb spre ei, simt cum sunt tras în lumea din spatele lor, simt că încep să plutesc ca un balon de heliu legat cu sfoară, ținut de o fetiță.

- Lia, de ce am început să plutesc?
- Plutești pentru că ești gol de iubirea cu care încerc să-ți inund lumea, nu te teme, te țin de mâini, nu-ți dau drumul, și nici tu nu vei vrea.
- Plutesc ca un balon ...

Lia mă cuprinde în brațe și mă sărută lung, apăsat, îmi soarbe suflarea și o ține pe loc.
- Poftim, te voi dezumfla de goluri puțin câte puțin, până când te obișnuiești cu a fi atins și iubit. Să știi că nimic nu este mai plăcut pentru noi femeile decât să sorbim sufletul unui bărbat, suflare cu suflare. Știu că îți este frică de dragoste, de aceea o voi face mereu, cu cei mai mici pași posibil, până când accepți că există și altă lume decât cunoști tu.

- Îmi este frică, Lia, așa este. Îmi este foarte frică, de cele ce spui tu doar am fugit, nu am cunoscut, nu știu nimic. Eu până a ...
Lia îmi pune degetul peste gură. Eram ajunși acasă demult, eram în dormitorul ei, pe pat, stătea peste mine.
- Nu contează ce ai făcut până acum, contează ce vei face de acum încolo. În viitor ți se vor întâmpla doar lucrurile pe care le doresc eu, lucruri care vor fi atât de bune încât te vei simți sufocat de ele. Dar îți va plăcea mai mult ca orice altceva, îți promit.
- Iar despre frică, este foarte simplu, ador să te văd legat, îți promit că de fiecare dată când îți arăt ce este iubirea, am să te leg întâi, astfel încât inima să nu-ți spargă pieptul și nici mintea să-ți prezinte varianta că ai putea fugi cumva. Tu accepți imediat situațiile în care există o singură posibilitate, eu știu ce trebuie să fac, deci.

- Literatură erotică -